Jurnal de iunie. Initial un jurnal al recunostintei, in final un raport de carantina….

Au zburat 12 saptamani de cand lucrez de pe canapea. Initial am fost trimisi acasa  cu ideea ca va fi doar pt 1-2 saptamani care s-au lungila si latzila pana la sfantu’ asteapta. Prima perioada am tinut un jurnal al recunostintei pana cand viata s-a rostogolit in directii neasteptate. Am simtit nevoia sa pun in scris framantarile, iesirile din ritm la care cine s-ar fi asteptat. De fapt de mult timp imi insir eu din ganduri aici pe blog. Cateva din ideile scrise le-am adunat in articolul asta, fara pretentii de coerenta sau cursivitate, idei pe care le-am scos fie din draft, fi de pe email – email catre prietene, pe whatsapp la rude sau idei ce le-am lasat sa treneze printre neuronii si gandurile browniene.
Dupa cateva zile de dezorientare si impletucit prin bucatarie si printre prajituri, am reusit sa ne adaptam disciplinat la noua viata, pt ca evident si asta e o viata, cu miscare, alimentatie pt o imunitate impecabila, voluntariatul s-a schimbat dar a ramas, timpii pt hobby uri si familie si suflet si rugaciune au devenit mai mari si sa stiti ca nu m-a deranjat deloc.  Au trecut si panica asociata concedierii masive, desi ingrijorarea si dezamagirea si mila fata de colegi si de volumul mare de munca pt mine a dus la nivel crescut de cortisol si tiroida; au venit ca un valatug si dramele deceselor din jur.
Imi e dor de mers la piata si de intors cu un brat de flori la un pret minuscul. Mi-e dificil de dus vazutul cum bugetul de mancare a crescut simtitor legat de preturile nesimtit de ingrasate si rafturi pe alocuri goale la Cora; am digerat greu si vestea ca se vor taia 20% din salarii, si  inca nu m-am impacat cu ideea ca ni s-au evaporat concediile. Fara motivatii, ne-am tinut in continuare de discipline, asa cum am stiut. Am invatat ca pot manca mai simplu, pot trai cu 1-2 mese si foarte bine. Am slabit.
Recuperez si spatele si genunchii si greutate si pot  sa alerg iar.  M-am bucurat sa   alerg in ploaie si descoperit o alee pe langa bloc in plina verdeatza, paralel cu strada, perfect de alergat, desi stau in blocul asta de 4 ani. Nu ma asteptam ca ceva made in china sa ma aduca in better shape decat am fost in ultimii 10 ani. Traiasca kinetoterapeuta ce nu a inchis pravalia, ne-a primit cu cerceaful propriu si masca.
Am redescoperit linistea si puterea rugaciunii, pacea mataniilor si cat ma ajuta contra anxietatii si cortizolului sus si tiroidei ce ma sufoca.
Am replantat pe balcon multe multe multe. Dar multe. Am pus 4 seminte si nu a iesit nimic. Am pus 40 si au iesit si alea 4 de dinainte. Am impartit cu vecine si mai am de impartit. Am omorat cateva din neglijenta.  Primele saptamani de carantina am regretat amarnic ca nu mai am gradina dar asta e, am renuntat, am vrut sa fiu corecta si mai corecta decat anii trecuti ca nu mai aveam dreptul la gradina de 3 ani, la care am renuntat din motive de moralitate ca oficial nu mai aveam dreptul dar cu criza normele morale mi s-au imuiat si regret ca nu am fortzat regula romaneste cum am mai facut cu 3 ani in urma.
M-am imprietenit cu Mustik, pisica vecinilor. Pisica recuperata de vecina de pe strada, Mustik vine la geam la noi si da cu labutza – na, mananca de mai poti din peste, mai Femeie. Cum o invat sa nu imi sara in brate? Se poate dresa o matza?
Maiaua e iar la noi in casa. Inca o gura de hranit? am fript turte cu gust de copilarie si mancat calde cu lacrimi in gat…
M-am bucurat de linistea strazii fara masini, de aerul curat, de trezit cu sunet de pasarele ( au reinceput masinile si normalul nu imi mai e normal). Alerg. Iar. tiptil, cate un 10-15 min de cateva ori pe sapt au devenit 5 km, lenti dar fara oprire. Unii pot merge mai repede decat alerg eu si eu tot alerg cu zambetul tamp a lui mister Bean fericit de reusita. Recuperat ce am pierdut in ultimii 10 ani.  Am inceput sa fac constiincios, zilnic, exercitii de streching si exercitii pt coloana si genunchi. Scartii din unu din genunchi de am speriat si kinetoterapeuta. Ador zilele cand alerg si fac miscare,  si la fel de mult iubesc zilele cand nu fac nimic si pe canapea am facut o gropita cam ca cea din nisip, la mare, dupa forma fundului meu. La sfarsit de carantina schimb canapeaua, zau.
Cu atentia in 3  directii si ca pot lucra si cu copilul in cap la propriu – avui sedinta cu un picior in cap, si nu, nu sunt asa de mobila. 10-12 ore de munca nu am mai servit de multi ani… am si uitat cum e.
M-am bucurat de minunea mea de copila ce isi termina temele in nicio ora, singura. Si  ma bucur ca  se  intoarce la scoala, si o ducem  amandoi de mana fix ca in prima zi. https://youtu.be/7IRIP-hSfJ0  .Cocuta nu mai e mica, face biscuiti si prajituri si scoate vasele din masina de spalat din proprie initiativa si citeste carti dupa carti.
Am incercat sa ma tin de jurnalul recunostintei seara de seara si incercat sa vad in fiecare situatie partea buna, dupa cum citii intr-o carte, asa frumos scris, ca tot ce ni se intampla ni se intampla ca o lectie care vine in momentul potrivit. Chiar daca lectia respectiva e grea.  Dar nu stiu cum sa vad o parte buna din moartea unui copil. Din viata mamei careia i s-a ‘permis’ sa doarma, in spital, pe un scaun, langa patul unde sta in coma copilasul ei si  tatal doarme in fatza spitalului in masina, nu s-au mai dus acasa, si acestia ne sunt prieteni…. de copilutza ce de 2 ani tot in spitale cu zeci de operatii.
Viata inseamna disciplina. Multi zic de motivatie sau scop, doar asta vantura atatia speakers americani care ne vand reusita si succesul impachetate in foi de carti cu multe $$$ si pe bonul fiscal. Zau, ce scop sau motivatie sa mai am zilele astea?  Voi mai aveti ceva target in fata?  Concedii, iesiri, surse de venit, atmosfera din birou ce era atat de faina de m-a inspirat sa fac blogul- sunt doar cateva din cele spulberate si de nerecuperat, asa ca tot ce pot face e sa fac ceea ce m-a tinut mereu: disciplina. Or sa apara si motivatiile pe traseu. Or sa apara si ideile minunate si destinatiile perfecte, stiu ca sunt dupa colt alaturi de oportunitati minunate, dar pana atunci ramanem cu disciplina.
Am vecini. Vecina de deaspura are cancer de plamani si o vazui zilnic, dimineata devreme, iesind cu cainele la plimbare (face kilometri dupa kilometri la fiecare iesire). Vecina din stanga e nebuna cu acte (genul care se cearta singura cu voce tare in lipsa de medicamente desi  acum le ia corect, zilnic, e liniste de multe zile). Vecina din dreapta e psihiatru si adora prajiturile, si pe ale noastre, asa ca fosta cocutza deja domnisoara mare le strecoara pe la geamul balconului cate o cutie din ce mai prajitureste ea.  Ne-a complimentat mirosurile cand trece pe la lift, am incurajat-o sa gateasca pt ca sigur simte si mirosul de mancaruri arse, semn ca din greseli si perseverentza mergem mai departe. Cand nu simte nimic sigur mancam salata, sau rosii cu branza, sau pepene. Mancam salata si cand simte miros de ars.  Ne-a invitat la periat si plimbat calul ei. De, unele femei isi cumpara pantofi, ea un cal batran ce duce o batranete de printz tratat regeste cu morcovi si o pajiste de cateva hectare alaturi de alti 2 confrati si un periaj cu 3 perii diferite si curatzat de copite de cateva ori pe saptamana si plimbat 2-3km prin cartier la ceas de seara. Vecinii de sub noi au supra gatit si supra ingrasat, au facut ce le place mai bine.  Il mai aud pe el cand preda pe zoom, asa de tare vorbeste ca poate trezi si studentul adormit in ultimul rand de la universitate, dar nu inteleg ce preda – ceva matematici superioare, cred. Vecina de la blocul vecin si colega mea de cursuri de limba e asistenta fix pe sectia de covid. Alta asistenta ce lucreaza la acelasi spital e diagnosticata cu Covid.  La spital e filtru atent la intrare – voluntari stau in picioare pt a insoti fiecare pacient la locul potrivit si nu doar ca stau sa astepte ci si croseteaza continuu agatatori pt legat la spate mastile si salvat urechile. Vazui urechi rosii/vinetii de la masti, unii au capul mai mare decat chinezul de la fabrica de masti.
Am impus fortzat plimbarea zilnica la colocatari. Zero negociere. Bombaneli cacalau. Nu e loc de discutie asa ca ceva km zi de zi, pt toti. Bombaneli si zeci de poze. Trandafir furat. Chiar, cum se inmulteste un trandafir? ca as mai fura o ramurica. Doua. Trei. Nu cred ca imi pune cineva catuse si ca solutie stiu sa tusesc din fundul plamanilor. In plimbari Am gasit  bujori la o benzinarie de vanzare, 2 km de noi. Ma duc sa iau la cateva zile. Am invitat sotul cu mine, a zis ca imi da bani sa imi cumpar singura flori. Din carantina asta unii vor iesi shifonati.
Voluntariatul m-a adus aproape de un grup de inimoase.  Cu una din doamne m-am sincronizat asa de fain, fara sa vorbim….ce actiuni facem in viata de zi cu zi ne aduc inapoi raspunsul vietii prin oameni, evenimente, natura, toate ni se intampla  ca valurile din lac dupa ce aruncam o piatra – e important de aruncat piatra.  Si de aruncat bine. E important sa am bani in cont, dar mai valoros e ca am vecini ce stiu ca vor sari neconditionat, vecini nu neaparat aia din bloc. I am in a good place.
Prajiturile sunt bune. Gatite de copila mea si mai bune. Cantarul nu mai este bun.

 

4 thoughts on “Jurnal de iunie. Initial un jurnal al recunostintei, in final un raport de carantina….”

  1. Continua tot asa cu disciplina, bravo voua!
    Pentru trandafiri iei o ramurica mai lungă cu 2-3 rânduri de frunze, pui in pamant la nord si acoperi cu un borcan mare sau o un recipient de 5 l de apa. Tii asa pana primavara viitoare, cand muti mai la soare. Cine m-a invatat nu punea nici la nord nici nu muta si mi-a zis ca iei recipientul cand e plin de atatea frunze. Eu am înmulțit un maces, primavara asta l-am mutat, dar borcanul nu era plin de frunze. Insa plantele înmulțite asa nu-s la fel de rezistente ca cele inmultite cum trebuie (care inmulteala nici nu stiu cum se face 🙂 )
    Elena recently posted…Tartă cu lămâie și brânză de vaciMy Profile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge