2 ani de covid au trecut. As vrea sa scriu ca au zburat dar in realitate au trecut greu, abia abia ca melcul ala scarbos fara cochilie, lasand in urma o dara de dureri prin familie cu suflete duse la cer si eu prea departe si toate astea au pus inca o piata de moara la hopurile cotidiene si dificultatile vietii. 2 ani de covid-enie in care calatoritul, hobby-ul meu personal si preferat la intrat la apa. Alocam aproape 20% din bugetul anual pentru, banii in printzip au ramas in cont dar niciun ban nu poate completa avionul suspendat ce trebuia sa ma duca la o inmormantare, nimic nu completeaza tristetea din suflet, ca mie nu imi pasa de machiaje si restaurante si lucratul in pijama cu les rochitz in shifonier inghesuite si nici tv sau parfumuri nu am dar fara calatorit parca viata si-a schimbat fluiditatea si s-a prelins pe ziduri cu incetinitorul si mocnit in urechi cam ca ploaia din cartile lui Marquez. Lucratul de acasa langa geam a construit la nostalgii si dor dupa culoarea primaverii si mirosul de iarba cruda si frunze jilave de padure. Am poftit la iesiri si plimbari atata incat plimbarile din paduri incepute inca din februarie dupa semnele primaverii, dupa ciripit de pasari si apa mustind printre urzici si forfota orasului si strazilor si oamenilor zgribuliti pe terase chit ca erau doar 8 grade….
Mi-a fost dor de umblat. M-am bucurat de cules primele urzici. Leurda sa mijeasca o pazesc bine, am cateva locuri salvate pe strava sa revin iar si iar la cules. Ciubutica cucului nu stiu sa o folosesc, dar untisorul a abundat in salate din februarie.
Martie mi-a bucurat sufletul la Paris cu prietenele. Un weekend plin de umblat continuu pe strazi si bantuit printre localnici au fost pansament la suflet. Urcat iar pe acoperis la Lafayette si holbat cam ca copiii aia mici la cupola a fost mai mult decat imi doream (chiar, daca sparg balonul ala galben kitcsh plasticos din interior, credeti ca turistii vor strange mana de la mana sa imi plateasca amenda doar sa se bucure de cupola aurita fara bruiajele poluante? ) . Champs-Elissees e pe ici pe colo renovat, atat de frumos luminat seara incat si cu stafidele si portocalele in buzunar m-am simtit de milioane. Turnul Eiffel de departe vazut imi ajunge, inca e bine luminat la fiecare juma de ora fix, baia de multime de pe malul Sennei si dansatul in ritmul altora ce alta data mi-ar fi parut intolerabile, soarele pe scaunel in gradinile Tuileries cu ochii in narcise si nasul in soare, pana si porumbelul ce s-a gainatzat in par la mine mi s-a parut suficient de artistic si tolerabil cand ma plimb indragostita iar de orasul asta numit Paris si care a adunat alaturi si Cedrici Grolet si tineri hippy cu berea in mana pe malul garlei. Cei 2 ani in care Covid-ul mi-a taiat macaroana de calatorit mi-a facut sa iubesc parisul si mai mult, sa ma reindragostesc de el, asa cu gunoaie si marea de oameni pe strazi, dar cu arhitectura minunata. Un loc de revenit, o bancuta de stat iar si privit la daltzile aliniate de Brancusi ca in atelierul lui Mos Mitrutza, de amintit de drag de bunicii mei care, de un an nu mai sunt niciunul si pierdut si ultima ancora in copilarie.
1 aprilie la Amsterdam. Alt oras naucit de Covid, cu lampadarele alea rosii atat de profitabile alta data, astazi impaienjenite pe ici colo de prafuri nesterse de vreun an daca nu mai mult. Bon, miros de iarba fumata bantuie la multe colturi de strada, iar mini pietele lor pline de tarabele de peste crud si legume si fructe ce vin de peste mari si tari sunt peste tot diverse si pentru toate buzunarele, iar lalele colcaie si prin ninsoarea prinsa la 1 aprilie, atat in geamuri, cat si in piete sau supermarketuri.
Urmeaza Venetia. Pizza pasta tiramisu, apa de sus, apa in stanga sau din dreapta, cum o sa avem drum.
Fiind mult afara m-am redus de la tehnologie. 20-30 km in fiecare duminica mi-au adus cate un somn bun si pauza lenta de instagram si fb. Nu intzarcat de internet, asta nu e posibil, nu as putea sa ignor complet pt ca lucrez (da, mai am un copil de hranit, o ipoteca de platit, de pus bani pt pensie), de citit carti si de ce nu de frunzarit ceva scrisuri si pt voi.
Inca astept sa infloreasca salcamii. An de an in copilarie de pe prispa casei urmaream cu frica pentru ca arborii astia aleg sa infrunzeasca ultimii si ma intrebam daca nu cumva iarna aia au murit toti dar toti inghetzati. Si in final la 1 mai o iau salcamii razna si ne innebunesc zi dupa zi cu tot mai multe frunze si splendoarea de flori si miros si polen atat de frecat de maini incantate ale producatorilor de antihistaminic. Pana atunci mai inghesui o urzica in rucsac, un bratz de leurda, casele si cladirile alea vechi cu arhitectura interbelica si multi multi pasi cu nasul in vant.