Acum aproape 40 de ani am cunoscut unu din cei mai inteligenti oameni din viata mea. Un vecin. Era cu 6 ani mai mare decat mine, avea 3 frati mai mici toti baieti, deci foooarte bossy, si una din amintirile copilariei e cum el si fratii lui incercau experimente cu baterii, bec mic de lanterna, reflactia luminii prin rigla. Eu pe acolo printre pricioarele lor cu intrebari: “da’ de ce? “, ” da si mie”, “da’ cat e asta!?” ” da’ daca…” etc. si hushuita in colt sa desenez cuminte un om de zapada si sa nu mai deranjez treaba de baieti. Frica si admiratie, asta imi aduc aminte. Facea cele mai zburatoare avioane vazute, din foi de hartie, cu rupt bucati de aripi si adaugat mici modificari, asa ca omul meu de zapada a zburat indelung…. Am crescut si devenit inginera si pentru ca el. Poate mai ales pt ca acele experimente ce le facea nu le-am inteles de mica dar mi-au starnit curiozitate.
Mi-am adus aminte de asta acum cateva zile, cand Zorele a scris despre ziua invatatorului. Vecinul a fost cel care si-a lasat amprenta pe copilaria mea, una incarcata de frica si admiratie si curiozitate, in lipsa de model solid masculin, mai ceva decat cele 2 invatatoare avute sau cele 3 educatoare. Abia profesorul de liceu de fizica a reusit sa se ridice la nivelul de model pedagogic prin seninatatea si placerea de a preda. Acel vecin a ramas cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut (si chiar cunoscui ceva oameni – avui sef cu buletin de Cambridge, da? 🙂 )
Asa ca am luat google la mana, si cautat, fara sanse mari pentru ca am mai cautat acum ceva ani si pt ca numele de familie Marcu e f. popular dar uite ca google a scos in fatza pe cel mai faimos Marcu din zilele astea: un baietel genial de 5 ani de la Romanii au talent, cu ochii lui taica su si sclipirea din ochi ce o vazui la acei 8 ochi frati ce urmareau cum zboara avionul din hartie cu eleroanele adaptate de ei cu un pic de scuipat dintr-un colt mototolit din alta hartie. Nu a fost greu sa ii gasesc pagina de fb a tatalui si sa ii scriu un multumesc pt ca am devenit inginera si din cauza lui. 5 cuvinte insirate lui Cezar, azi e profesor universitar in Bucuresti, preda ceva din chimie, a predat si prin strainatate, si are mai multi elevi decat cei 3 frati mai mici si ce mai picau de prin vecini.
Pentru ca niste vorbe frumoase pot face o zi minunata cuiva. Vorbele bune si recunostinta aduc un suport bun emotional si intelectual si celui ce le primeste, si celui ce le spune. Ba mai mult, modeleaza si influenteaza personalitatea.
Cum putem transmite un mesaj de recunostinta?
Cel mai simplu e prin cateva cuvinte de apreciere a actiunii, a disciplinei. Nu a reusitei ci a efortului!! A muncii indelungate la un proiect. A inceputului de cura de slabire dupa ani de neglijente. A inceputului unui credit ipotecar desi mai are 20 de ani de platit. La prima luna de studii, moment cand multi esueaza. Am invatat foarte greu asta pt ca nu am primit cuvinte de apreciere nici de la mama, nici de la cadrele didactice. Imi aduc aminte ce socata am fost cand, la 2 ani dupa liceu profesoara de romana mi-a zis ca ma tine minte de o eleva foarte buna – toti anii de liceu m-am simtit proasta si nula la romana (de fapt la toate limbile, inclusiv straine). Un bravo la mate a venit dupa ani si ani de teme si teste si olimpiade impecabile, asa de greu dadea o apreciere ….
Apreciere a actiunii dar nu doar de descriere a situatiei ci in emotii. “Sunt mandra de tine si cele 5 kg slabite”. ” M-ai impresionat cu disciplina din ultimile saptamani” , “Cand vad ce bine arati mai ca ma apuc si eu, esti o inspiratie”
Apreciere a actiunii dar nu doar de descriere a situatiei ci in emotii. “Sunt mandra de tine si cele 5 kg slabite”. ” M-ai impresionat cu disciplina din ultimile saptamani” , “Cand vad ce bine arati mai ca ma apuc si eu, esti o inspiratie”
Spus in public. Ei, asta nu imi iese. Eu sunt viteaza pe blog, replicile bune imi vin a 2a zi, sau peste 40 de ani.
Diplome si trofeele sunt un mod minunat de a trimite aprecierile. Sunt palpabile, de aia si multi alearga dupa ele. Acu’ nu recomand ideea de a scrie o diploma oricui, oricand, dar cand sotul a alergat 50km la nu stiu ce cursa, l-am intampinat cu hartii si fanioane si mesaje lipite prin casa.
Keep it simple and stupid. Asta invatata de la un sef. . Un BRAVO, sau Well Done, What a great number, Woman, venite in momentul potrivit in birou sunt cateva replici probabil predate la Cambridge. Sau de mama lui.
Spus intr-o mica poveste. La sfarsit de an avem sedinta mare. Printre rapoarte si cifre scoase, la analiza proiectului, seful a zis: ” and a half of the numbers are thanks to this lady”. Si m-am simtit bine si legata emotional de munca si de reusita si de proiect.
Nimeni nu vrea sa se simta neapreciat, nul, neimportant, nesemnificativ. Asa am fost mare parte a vietii mele. Am inteles ca asta e un instrument al peroanelor toxice, ale cadrelor didactice / sefilor toxici, incompetenti, si nu e locul de stat langa, pentru ca am ajuns sa cred pe alocuri ca eu chiar sunt neimportanta, nula, si asta e o minciuna. Am invatat sa evit persoanele acestea care imi zic ca nu voi reusi/pica, chiar daca sunt sanse mici sa nu reusesc, dar asta e worst case scenario si chiat de pic la examen tot raman cu ce am invatzat din pregatit pt examen. Feriti-va de cei ce vad doar negrul din articolul publicat, din situatia data, si insista sa se cramponeze de negru si sa va zica “nu se poate” cand nici macar nu au incercat, nu si-au dat tot interesul. Eu sterg asemenea comentarii pe blog, nu vrau sa promovez mintile intunecate de frica esecului si lenea lipsei de actiune, nu vreau sa propag frica si lipsa actiunii, desi stiu ca e greu pt multi si pt mine dar macar fa TOT posibilul si arata asta!.
Express gratitude. Catre ceilalti. Catre Dumnezeu. Catre ziua ce a trecut. Dar mai ales catre mine. Aprecierea are impact emotional in cel ce o primeste dar mai ales mine ca o fac. Sincerele aprecieri primite si oferite aduc o stare de bine si emotiile sunt cele care dainuie, ne trec vreo 60mii de ganduri pe zi prin cap, haideti sa fie cat mai multe bune bune bune.
Mare lucru, dragă femeie de 40 de ani, ai 40? 🙂 să primești complimentul ATUNCI când ai nevoie, atunci când trebuie, nu după ce stima de sine a ajuns în cel mai jos punct posibil. Ți-am zis io să te-apuci de-o carte cu toate întâmplările astea și vrei să m-asculți, ce tu asculți de aia mai mici ca tine.. 🙂 🙂 Am glumit. Bucură-te de ce ești azi, că ai depășit tot și-i poți fi model copilului.
Florina recently posted…Despre prietenii care ies din viața noastră
ceva peste 40 🙂 . Zboara timpul.
Este singurul blog si urmaresc mai multe, la care ma bucur cand vad un articol publicat.
Multumesc, Elena. Sa mai comentezi pe aici, suntem mai buni si pt ca suntem mai multi.
Ce articol fain! Am invatat sa imi exprim recunostinta si sa ofer un compliment abia dupa 20+ de ani. Pe timpul liceului/facultatii abia de am primit 1-2 aprecieri ( pe care le tin minte si acum) chit ca am fost intotdeauna tocialara sefa implicata in orice proiect si people pleaser la greu. Abia dupa mutarea in state am realizat cat de motivanta e exprimarea recunostintei, iar comunitatile in care am avut norocul sa traiesc au multi oameni dintracestia faini care nu se zgarcesc la cuvinte frumoase. Asa am ajuns sa strig si eu cand trec pe langa “yard’s looking great”, “ your flower beds are gorgeous , you are an inspiration for the rest of us”. La fel de important e ca tot Dupa ani de zile am invatat sa zic un “Multumesc Doamne” cand vad cat de frumos rezolva si le aseaza pe toate chair Daca nu neaparat dupa imaginatia mea.
N-am mai lasat de mult un comentariu, dar intru zilnic sa vad daca ai postat. Te respect mult ca om, nu doar datorita blogului, ci si comentariilor pe care le lasi pe alte pagini. Mai ales acum cateva zile ai lasat un comment plin de bunatate, compasiune si empatie, de mi-am zis “ Maaaan, I wanna be like her when I grow up !”
nu’s ce comentai si unde, dar mi-ai adus lacrimi in ochi de emotie.
Te pup.
Spre batranete asa invatai multe. De la altii din orasul meu.
absolut de acord cu Aurelia! si cu una, si cu alta hahahahaha – stai ca acuma am chef de ghicit ca m-am saturat de emailuri si munca si as zice ca A. se refera probabil la commentul lasat de tine la articolul Ioanei cu scrisul public – mie ala mi-a placut si e si recent deci …. va pup pe toate
Ce frumoasa poveste…Si ce mare bucurie cred ca i-ai facut prietenului din copilărie. Esti o femeie faina 🙂
Cred ca in Romania multi am crescut fara incurajari, ba dimpotrivă, ni s-a dat în cap când noi faceam ceva cu toata bunăvoința.
Eu am invatat sa spun lucruri frumoase si incurajari, le spun cand chiar le cred si ma simt si eu mai bine spunandu-le.
Elena recently posted…Tartă cu lămâie și brânză de vaci
Acum am înțeles. Generația mea, cea veche, era învățată doar cu ”te rog”, ”mulțumesc”și ”cu plăcere”. Acum, aceste vorbe nu mai sunt suficiente în diferitele momente ale unei relații, de la început până la final.
Exprimarea recunoștinței e o formă superioară de autocunoaștere. Sună interesant și mă voi gândi la asta. De ce trebuie exprimată? Nu o putem păstra doar în suflet? De ce să fim toți extravertiți și nu introvertiți? Greu de decis.
Îți sunt sincer recunoscătoare pentru dezvoltarea acestui subiect ce m-a lăsat cu multe întrebări. <3
vax-albina recently posted…Ziua învățătorului.
ai avut tu noroc cu ”te rog”, ”mulțumesc”și ”cu plăcere” . Eu nu le tin minte. Poate bula mea era una prea dura, prea neglijenta, prea totalitarista, prea cu frica si obligatie si multa supunere.
Subiectul recunostintei l-am invatat in ultimii ani, si sunt abia la inceput. Ar trebui sa se predea la scoala….multi romani nu stiu sa aprecieze ca avem o natura minunata, ca avem o viata chiar buna (am venit in contact cu somalezi, da? ), ca avem o tara destul de libertina. Nici nu le vedem cand suntem prea intunecati de cele ce nu le avem…
La mine era cam totdeauna “nu, multumesc”.
Eu sunt introvertita, dar cand vad ceva ce imi place, o spun.
Generația mea invata la școală ca Romania e cea mai frumoasă tara din lume, ca unde vezi si mare si munte si râuri si delta si câmpii … Doar ca noi credeam ca e ca si cu toate: niste minciuni comuniste.
Si vad din comentarii mai ales la ziare pe internet exact ce zici tu, o femeie: ca noi asa parere proasta avem despre tara noastra si mai ales despre oamenii ei, imaginandu- ne ca oamenii de prin alte locuri sunt plini de calități. In ziarele de pe internet frantuzesti rar vad atac la persoana, care e regula in cele românești. Si nu critica nimeni tara cu oamenii ei, ci eventual guvernul.
Elena recently posted…Tartă cu lămâie și brânză de vaci
pai paradoxul comunist: pe de o parte propaganda ca tara noastra e cea mai cea tara versus oamenii convinsi ca tara noastra e cea mai de rahat. Propaganda asta a dus la carentele cognitive si refuzul de a gandi. Inca sunt multi oameni aparent destepti care asteapta sa le zica altul ce sa faca, cum sa faca, sa ii invete profesorul si daca profesorul nu a zis (si nu a zis din motive de timp sau programa) atunci profesorul e de rahat.
Cam asta e efectul impusului cu fortza si educatul in pofida coerentei logice. Intre cele 2 extreme este o legatura si e aceeasi forma a refuzului de a gandi rational si intelege ca semanam f. bine cu altii si sigur avem ce invata de la altii.
(eu fiind multi ani din categoria “avem o tara de rahat” , mi-a trebuit mult curaj sa inteleg ca de fapt nu gandeam ce ziceam)
Nu inteleg nici eu aceasta utopizare a occidentului. Am fost si suntem in urma dar avem avem si avantajele noastre. Avem locuri frumoase de vizitat si unii au invatat sa faca si turism, casa isi poate cumpara relativ oricine, nu exista tensiuni sociale asemanatoare cu cele de afara
Marius recently posted…5 activități creative pentru preșcolari
din pacate tensiunile sociale sunt multe si bine ascunse si negate in romania, e poate cea mai mare povara a romanilor ce ne impiedica sa evoluam. Sunt peste 2 mii de scoli cu wc in fundul curtii, inferioritatea cu care privim tiganii sau alte religii, numarul imens al celor homeless ce au abandonat lupta cu viata, numarul atat de mic a celor ce fac voluntariat fizic, etc. Cand ai timp citeste putin pagina https://www.facebook.com/dragostedesculta/ – asta e frantura din cateva sare din Vaslui, sate pe care le intalnim si inchidem ochii in fiecare judet. Sunt intre 100 si 200 mii de romani (majoritar tigani) ce nici macar nu au buletin sau avut cineva in familie si structura birocratica niciodata nu a avut sculele pt ai ajuta sa faca…
Foarte frumoasa postarea ta!